Azi am revazut filmul Pretty woman. Butonam posturile TV si nu m-am putut abtine. Face parte din categoria filmelor pe care le pot revedea la nesfarsit. E din 1990, nu-mi vine a crede ca a trecut atata timp, dar e genul de poveste in care nu crezi, dar iti place sa te amagesti singura pe tine cate o data, why not? Totusi romantismul odata intrat in oase, cu greu mai iese 
Cred ca, daca compar cu filmele rusesti clasice, a devenit ceva de genul Ирония судьбы или с легким паром, film in care stii toate replicele si finalul pe de rost, dar iti place sa-l revezi din cand in cand.
Tot din categoria aceasta este si What women want. Sunt sigura ca mai sunt, o sa mi le amintesc pe rand si le postez aici, sub tag-ul ‘filme’.
Filed under: General
a inceput Blogovat-2010. 17 postari pe blogosfera.md. 18 cu al meu deja. SI asta numai cele cu Voteaza sau Blogovat in titlu 
Incepand cu anuntul lui Victor la 00:00:38 si tot asa. Sa inteleg ca pana la 8 martie numai despre asta o sa citim?
Sunt prea moroconoasa azi, ma duc sa vad ce bloguri noi mai sunt si sa… votez, desigur
Filed under: General
Relația mea cu blogul acesta se aseamănă foarte mult în ultimul timp cu modul în care comunic cu cunoscuții mai vechi. La început, de cele mai multe ori, nu-i suni pentru că nu ai ce spune de fapt, în afară de faptul că îți merge bine, că te-ai văzut cu colegii din a XII-a B și că, uite ți-a trecut răceala ceea în sfîrșit. Așa că nu suni o dată la anul nou, apoi te faci a uita să răspunzi la un mesaj primit Paști, pe care l-ai mai primit de la vreo cinci persoane, apoi – nu suni de ziua de naștere, deși îți aduci aminte cînd anume este. Apoi, dacă n-ai dat de atîtea ori semne de viața, eviți să suni pentru că nu vrei să auzi ce nesimțit ești că nu ai apărut pînă acum. Și tot așa.
La ce bun această introducere? Pentru că e la fel ca și cu blogul: după ce nu am scris o perioadă pe blog, îmi era tot mai greu să deschid un post nou, să revin oarecum, deși nu am plecat nicăieri. Apoi trece atît de mult timp, încît nici nu mai știi dacă se merită să revii la ceva ce se prăfuiește undeva pe raft și fără de care ai trăit atîta timp. Apoi s-a întîmplat ceva simplu, dar nou pentru mine: am înțeles că pentru a realiza ceva, trebuie în primul rînd să știi ce vrei, să-ți pui scopul concret și să faci pași mici, dar fermi, cît mai des, cît mai mulți. Anume așa am reușit în ultima jumătate de an să-mi văd mai multe visuri împlinindu-se. O să scriu neapărat despre aceasta, dar după ce o să se îndeplinească și ceea ce mi-am pus în gînd pentru 2010. Și nu doar în gînd, ci în acțiuni concrete. Așa că aplic aceeiași regulă și pentru blog. I am back:)
Cît despre cunoscuții mai vechi – cînd mă sună, îmi mușc limba înainte de a scoate vreun reproș că au dispărut din viața mea și mă bucur să comunic cu ei.
Filed under: General, Intre noi fetele | Etichete: de-ale cuplului, fabrica de staruri, femei
Neavand ce face (mai bine zis de prea multe) ma uit la concertul de la Fabrica de Staruri. N-o sa comentez si adaug la ce s-a mai spus, dar si sa tac nu pot. In primul rand, imi pare mie, ori invitatii din juriu nu canta live? Unii cel putin. Pentru ca daca e asa, atunci e cam bataie de joc, sa critici concurentii, iar tu numai sa dai din buze? Azi insa mi s-a parut ca si o concurenta a cantat playback.
Si ceva ce nu tine direct de concurs, ci de eterna controversata relatie intre sexe. Andreea Raicu o ispiteste pe o concurenta de ce s-a certat in aceasta saptamana cu prietenul. Apoi o intreaba daca este in sala. Il cauta cu camera, iar el … se ascunde. Se apleaca, sa nu-l vada nimeni. Dar camera e insistenta, n-o pacalesti cu una cu doua. Il urmareste pana iese la lumina. Imbracat sport, cu chipiu, cu mainile in buzunar. Nu am nimic contra, dar cred ca mai bine ii statea daca venea cu un buchet de flori si in loc sa se ascunda, le dadea cu un gest frumos prietenei sale. Mi-a parut rau si mi s-a facut jale de toate fetele noastre (inclusiv de mine), care merita mai mult dar se multumesc cu putinul.
In sfarsit problema migratiei cu care se confrunta populatia din Moldova apare in atentia publicului din lumea intreaga. Si nu prin comunicate de presa sau istorii despre trecerea ilegala a frontierei ascunsi in vagoane de tren sau sub masini, ci in imagini. In imagini sfasietoare dintr-un sat din regiunea Orheiului Vechi, in care drama unor copii ai caror mama este plecata si indiferenta celor din jur fata de soarta lor se impleteste intr-un mod spectaculos cu traditia si cu farmecul naturii. Satul moldovenesc, dar nu cel de acum, ci traditional, asa cum il cunosc din copilaria mea, este surprins perfect. Jos palaria! Atatea elemente cunoscute, pana la durere as spune chiar. Beciul tipic, fantana, cada de spalat rufe si sapunul ‘hozaistennyi’ care se lipeste, vitelul care ori te taraie dupa el in lunca, ori nu vrea sa se miste nici in ruptul capului, caprele, chiar paharul din care bea lapte, acel ‘bacalas’, nici nu stiu cum sa-i zic corect, dar sunt sigur ca era pana nu demult in peste 90 la suta din gospodariile moldovenesti. Atatea gesturi pe care numai cel care le cunoaste le intelege: pieptanatul fetitei, datul pe datorie, lumanarile pentru sanatate ori pentru raposati. Dar cum vorbesc copiii! Nimic fals, ca toti noi candva si ca multi altii acum. Eu fac parte din oamenii care au nevoie in primul rand sa auda, asa ca multe filme asa si le ‘privesc’ – ascultandu-le. Privind acest film, cu foarte putine cuvinte, dialoguri, am inteles ce inseamna FILMUL, in care imaginile si muzica vorbesc, desfasoara subiectul, au fisecare o semnificatie aparte si sunt simboluri. Muzica merita aplauze aparte! Cat face numai Maria Tanase la sfarsit, un sfasietor ‘Cine iubeste si lasa…’ Intr-adevar, mai sugestiv decat atat, nu stiu ce poate fi.
Spre marea mea rusine am gasit in biblioteca mea o singura carte de-a lui Grigore Vieru. Este in grafie chirilica. ‘Taina care ma apara’, 1983. Ce ironie, o editie revazuta cu acelasi titlu a aparut in acest an. La anumite pagini sunt foite. Ma chinui sa inteleg de ce anume la acele poezii, pana cand vad ca este scris pe foi: catren, vers liber, sextina, rima incrucisata. Intreaga gama intr-un singur volum.
Iar in carte pe o fila rupta dintr-un caiet de matematica, o poezie pe care am scris-o in anii adolescentei. creatie proprie
Privesc acum In memoriam Grigore Vieru la televiziunea nationala si cred ca a fost o decizie buna sa se puna pe post inregistrarile din arhiva cu Poetul decat sa faca vreo masa rotunda unde lumea sa spuna ce valoare am pierdut. Daca poeziile le-am invatat, dar multe din slagarele anilor ’80, in special, nici n-am stiut ca sunt pe versurile lui. De exemplu Romantica cantat de Sofia Rotaru si multe altele. De ce atata timp cand oamenii sunt alaturi nu ne dam interesul pentru ce fac, nu-i pretuim, iar abia cand nu mai sunt – intelegem adevarata valoare? Atatea intrebari De ce? ridica plecarea Lui, dar nici un raspuns. De ce???
Filed under: General
Scriam in alt post ca in ajunul sarbatorilor ma apuca pesimismul. Anul acesta parca-parca imi parea ca o sa rup traiectoria, dar nu 
. Toata agitatia aceasta din jur, goana dupa cadouri, reduceri, numaratoarea inversa pana la ora 12, cand iti pare ca daca nu reusesti sa faci totul, gata, nu mai ai alte sanse, musuroiul de oameni din tot orasul si mutrele fericite din jur ma fac sa imi iau lumea in cap. Exista un stereotip – ce e normal si ce nu e normal. De fiecare data cand compar aceasta cu ceea ce fac eu de sarbatori, ma incadrez in tiparul de anormal. Si aceasta ma face sa-mi plang de mila. Nu ma pot incadra in dorinta asta colectiva de a fi fericit conform calendarului, fericirea nu vine asa pur si simplu ca trebuie, iar presiunea care se creaza in jurul acestor zile nu numai ca ma apasa pe mine, dar se transmite prin mine celor din jur, ii streseaza, ii face sa se simta ca nu fac fata asteptarilor, se transforma in frustrari care se intorc ca un bumerang in capul meu.
Si-apoi, incearca sa-i spui cuiva ca uite n-ai chef de sarbatorit. Ca nu vreau sa ma duc la rude (sa mananc si sa ma uit la televizor), nici la prieteni (sa beau toata noaptea), nici sa stau acasa. Nici eu singur nu stiu ce vreau. Nu incap nici intr-un tipar strain, iar pe-al meu propriu nu pot si nici nu am cu cine sa-l fac. Cred ca ma incadrez in categoria celor care nu pot si nu stiu a sarbatori. Asa ca anul asta nu primeste nimeni felicitari electronice sau postale de la mine (cadourile deja le-am cumparata, asa ca nu am incotro). Boicotez anul nou. Sper sa nu ma boicoteze si el pe mine si sa fie aiurea toate 365 de zile. Sunt totusi superstitioasa. Tin minta ca inca prin adolescenta m-am suparat pe mare (nu tin minte de ce, dar tin minte ca mergeam pe mal si m agandeam ori strigam Urasc marea!) si pana acuma inot cu greu asa ca… promit sa ma iau in maini
P.S. Tatal meu se uita in camera de alaturi la concert cu Galkin. Singur. Si rade cu asa o pofta. Iata eu de ce nu pot asa? Doar atat de putin ii trebuie unui om sa fie fericit!
P.S.S. La Multi Ani! Fiti fericiti! Nu luati exemplu de la mine!
